De unde vine frica asta pe care caut s-o acopăr cu lecturi, cu versuri? E permanentă. Îmi zic: nu ai motive. Și totuși mi-e frică… S-a fisurat ceva și iată că prin fisură iese, murdară, FRICA. Era și înainte, dar latentă, ascunsă, uneori invizibilă… Mai nou: mi-e frică și de oameni… Salvatoare mai sînt încă scrisul și cititul… Dar frica este extrem de inventivă, trimite mereu armate întregi de amănunte ce-mi întrețin spaima. Spaima de ce? Mi-amintesc brusc de o scenă trăită pe la 18-19 ani… Eram internat la clinica T.B.C. din Iași pentru precizarea diagnosticului. Stam într-o rezervă cu încă doi bolnavi mai în vîrstă. Unul din ei, cu toracoplastie, avea dureri insuportabile. Se trezea noaptea, se așeza pe marginea patului și începea să-și înjure durerea încet, meticulos, ore în șir… băgînd-o în pizda mă-sii, născocind tot alte și alte blesteme. Poate că asta e soluția: să stau pe marginea patului și să-mi înjur cu patimă frica! Mă rog, teama… Uneori iau hotărîrea să nu mă mai gîndesc la nimic, deși computerul, imperturbabil, cumva ticălos, mă întreabă: La ce te gîndești? Uitam, un paleativ important e cafeaua… O regulă de aur: să te prefaci că totul e-n ordine. Să te bărbierești măcar o zi da, una nu… Să vorbești ca să nu uiți cuvintele, sunetul lor, mireasma lor secretă, litera…
Dar cît poți să te prefaci? Aici e aici! Ești pur și simplu obligat să ții garda sus… Și te mai pocnește și-o plictiseală seacă, frigidă, o stupoare cleioasă, o lehamite fără sos remoulade… Trebuie să-ți inventezi viața!Emil Brumaru -facebook – 15 mai.2017