Dacă ți-ai pus vreodată întrebarea cum arată un om norocos? Aron era răspunsul. Născut într-o zodie bună din părinți cu pedigree, chiar în țara lui Hamlet. La nici treizeci de ani era proprietarul unui mic castel și al unei fabrici de bere, fapt pentru care ura mirosul și gustul celei mai cunoscute băuturi din lume. Dincolo de partea materială a vieții, Aron publicase cu mare succes trei romane, bestseller-uri în țara sa. Dornic de recunoaștere internațională aplicase pe site-ul rezidenței pentru a se întâlni cu eventuali traducători. Dar mai avea un motiv. Să plece de acasă, să scape de nevasta lui, și de supliciu pe care unii îl numesc căsniciei.
Aron, are doi metri, un păr blond stufos ca un pămătuf uriaș, ochii de un albastru azuriu și o gură mare cu un zâmbet pe măsură. La prima vedere pare somnorosul întruchipat, cu părul răvășit și ochii întredeschiși ca un copil mare alintat. Sub privirile noastre recunoștea că mimează bucuria copilăriei cu orice ocazie pentru că asta îi amintește de bunica -buna care îl crescuse așa iubit. E chiar un bărbat chipeș plin de succes și norocos cum ar spune unii ..sau e un ghinionist ? Asta era marea lui întrebarea.
Îi șoșotise molcom într-o seară buna lui o povestioară stranie la care el și nici acum nu-i dezlegase înțelesul : “Trăia odată într-un sat un bătrân foarte sărac. El avea însă un cal foarte frumos. Atât de frumos încât primarul voia să i-l cumpere. Dar bătrânul l-a refuzat spunându-i:
-Pentru mine acest cal nu este un simplu animal. El îmi este prieten. Cum aș putea să îmi vând prietenul?
Dar, într-una din zilele următoare, când bătrânul a mers la grajd, a văzut că i-a dispărut calul.
Toți sătenii i-au spus : Ți-am spus noi! Trebuia să îi vinzi calul primarului. Dacă nu ai acceptat, precis el ți l-a furat! Ce mare ghinion.
Ghinion sau noroc, zise bătrânul, cine știe?
Toți au râs de el, spunând că este nebun. După câteva zile însă calul s-a întors. Și nu era singur, avea în spate o mulțime de cai sălbatici. El a scapat din grajd, a curtat o tânără iapă și, când s-a întors, restul cailor s-au luat după el.
Ce mai noroc! – strigară sătenii.
Ghinion sau noroc, cine știe? – spuse bătrânul.
Bătrânul, împreună cu fiul său, a început să îmblânzească acei cai noi veniți. Dar, o săptămână mai târziu, fiul bătrânului și-a rupt piciorul în timp ce încerca să dreseze unul dintre cai.
Ce ghinion! – îi ziseră prietenii bătrânului: ce ai să te faci acum, fără ajutorul fiului tău? Tu ești deja în pragul sărăciei!
Ghinion, noroc, cine poate ști? – le răspunse bătrânul.
După câteva zile de la tragicul accident, începu războiul în acea țară, iar soldații trecură prin sat și îi obligară pe toți bărbații tineri să li se alăture. Doar fiul bătrânului a scăpat datorită piciorului său rupt.
Ce noroc pe tine! – strigară vecinii. Toți copiii noștri au fost duși în război, doar tu ai avut șansa să îl păstrezi lângă tine. Fiii noștri ar putea fi uciși.
Ghinion, noroc… cine poate ști? – ridică bătrânul din umeri.”
“Norocul” si “ghinionul” pe care îl avem în viață nu depinde de soartă dar ne poate decide soarta.
Oare viața lui se baza pe Ghinion, sau noroc, cine poate ști?
Povestea lui o scrisese în cel de-al doilea roman, chiar cu riscul de a se afla că e o biografie mascată. Făcuse ceva vâlvă, supoziții…Tabloidele ținuseră cap de afiș poza lui vreo săptămână apoi uitaseră. Dar ea, nu. Soția lui, cea pentru care credea că-și ratase deja cariera. O văzuse prima oară la Amsterdam, și rămăsese țintuit locului de frumusețea ei. O urmărea zilnic de pe cealaltă parte a străzii, imaginându-și cele mai aprige nopți de amor pe care mintea lui le proiecta privind-o. Prima oară pur și simplu a rostogolit-o în patul mare al familiei în mătasea cearceafului deși mătasea era pielea ei fină, ușor brună cu un puf sesizabil doar când el îi săruta ca printr-o șoaptă linia fină a gâtului, umbra de sub omoplat și apoi valea minunată a torus-ului de care nu se mai sătura. Apoi a îndrăznit și a cunoscut-o. A fost peste toate așteptările și închipuirile lui. Nu avusese parte de așa ceva și nici că mai avea să afle. Ardea la propriu în patul ei și în trupul ei. Era minunată și cu zece ani mai mare ca el. Cât te poate mistui o dragoste, încât să te fac să-ți uiți toată viața trăită până atunci. Cam asta trăia Aron de câțiva ani, jumătate din el era deja cenușă, simțea că viața lui se oprise la borna cu numele ei. Mai tot timpul ne imaginăm că oamenii pe care îi întâlnim sunt responsabili de eșecurile și nefericirile noastre. Se îndrăgostise mistuitor, și vina o purta ea, doar pentru că îi apăruse în cale. Nici asta nu fusese întâmplător. Și nici faptul că după nici două săptămâni în care nu respirase decât prin ea, pur și simplu o luase cu el, chiar dacă asta le punea mari probleme și chiar viața în pericol. Acum simțea că dacă s-ar întoarce în acea zi în careul roșu și ar vedea-o din nou în vitrină, puțin tristă, doar în același capot roșu, desfăcut atât cât să-i zărește trupul sculptat într-o marmura rozalie de carne, sprijinită într-un cot pe canapeaua decor de dormitor, ar face exact același lucru, ar îmbrățișa-o cu brațele gândului mai întâi și apoi ar plătit oricât sa fie a lui. Dar era singur în camera duplex așteptând ca filmul lui să se oprească, să mai scrie măcar un rând.
Ea îi secase toată puterea scrisului, deși ea i se dedicase cu totul, era zeul ei coborât printre muritori și s-ar fi dat tot sângele de i-ar fi cerut. Dar el voia altceva. Dar ce ? Nu știa și asta îi suprima toate gândurile. Încă o noapte de veghe, nicio pastilă nu mai avea efect. Nici un drog, nimic. Fugea de ea și ea se multiplica și metamorfoza în toate lucrurile din jurul lui.
Și totuși Aron era întruchiparea omul fericit. O fericire din cărți și articole de ziare. Aici se simțea bine dar sfârșit și secat de inspirație, și încerca din toate puterile să-și găsească subiecte, descosându-i pe toți cei din casă despre cum văd ei viața. Așa se simțea bine, uneori cinismul lui era sinonim cu o lamă rece de cuțit pusă brusc pe piele.
…………………………